E mult prea greu pentru a-mi deschide inima, într-o lume înarmată până-n dinți cu minciuni și cu bârfeli, cu priviroi sfâlâietoare care așteaptă pași greșiți pentru a-și satisfice pofta. Inima lor e plină de-o mare roșiatică a inimilor zdrobite, din abundentă sângerând. Dar această hrană neobișnuit de dulce e ca o pâine care nu trebuie a lipsi de pe masa nicunui pradator. Încolțit de nebunie, mă rog fierbinte ca cineva să mă salveze, să n-ajung la fel ca ei. Sângele nu mi se oprește din goana lui nebună, dinspre-un neant al singurătății umbrit de luciul negricios. Simt puterea colților înfipți, simt veninul lor în propriile-mi vene, curgând din ce în
ce mai tare. Simt cum lunec spre o nebunie infinită, rugile înflăcărate-odată, acum
își pierd treptat puterea, întunericul devine tot mai gros, simt din ce în ce mai mulți colți înfipți în firavele-mi vene, absorbănd cu repeziciune de nedescris ultimii stropi de viață. Uitându-mă în urmă, încep a regret clipa-n care cheia misterului îmi deschise inima spre o lume atât de neagră! E prea târziu a mai încerca să schimb ceva, am rămas secat și de cel mai subțire fir al puterii. Încep a mă descompune, inima-mi negricioasă bătând o data vioi a viață, acum ticăie precum un ceas anunțând inevitabilul sfarșit tragic!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu