E atat de rece aici ...intunericu-mi-nconjoara fiinta , inima si chiar
sufletul...Ma
misc greu dintr-un unghi intr-altul al “celulei” gandindu-ma la
“dulcea” libertate. Sunt inchis in propria=mi lume plina de
scorpii si serpi veninosi care ot oricand a-mi ataca
firava mea fiinta.
Soarele parca disparuse din ochii mei plini de lacrimi , curcubeul
nu-mi mai reda speranta, toata lumina si culoarea imi reda acum o
stare de nervozitate , obisnuindu-ma prea usor cu intunericul.
Sunetul ascutit al lanturilor care ma tineau legat , ma deprima din
ce in ce mai mult. Orizontul imi era obturat de gratiile , ce-mi
pareau imense. Lumina sacaitoare al singurului bec , care abia lumina
ma provoca la ganduri de a-mi sufoca sufletul si de a termina o data
pentru totdeauna cu acest cosmar. Priveam pe micutul gemulet dincolo
de gratiile ruginite ale celulei si vedeam suflete radiind de
bucurie. Ma intrebam daca vreodata voi mai putea iubi, daca ma voi
mai putea vreodata bucura de lumina si caldura Soarelui suprem, daca
voi mai putea avea speranta vreodata bucurandu-ma de culorile vii ale
maretului curcubeu.. Vedeam de fiecare data un apus de soare, dar
nici o data un rasarit.
Tanjesc dupa lumina si iubire! Vreau sa traiesc fara nici un fel de remuscare si apasare! Ma poate ajuta cineva?!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu